Din Paris, cu dragoste (c-aşa-i modelu’)

Deci, despre Paris, că tocmai ce fuserăm, zic.

Despre locuri şi oameni (cu accent pe oameni, că ei sunt sarea şi piperu’) 

Mno, vreau să zic din capul locului că pricep în sfârşit cum de a înghiţit oraşul acesta agoniseala atâtor şi atâtor cuminţi boieri mioritici care nu s-or mai lăsat duşi de pe malurile Senei. Pentru că la Paris te simţi niţeluş ca acasă. Lasă palatele, bulevardele, palatele, magazinele, palatele, Sena, şi iar palatele, dincolo de astea, te simţi bine în rândul francezilor: sunt, la fel ca noi, relaxaţi, vorbăreţi, niţel miserupişti, chiar în chestiuni de securitate, ceea ce ne-a surprins. Adică, au avut şi ei parte de atentate teroriste, dar am trecut prin aeroportul Charles de Gaulle în paşi de vals, pe când în Londra, numa-n urechea internă şi prin plombe nu ne-au controlat oamenii ăia (şi pe bună dreptate).

O altă poveste de speriat copiii turiştii este cea legată de francezul arogant, exasperat de străini şi care refuză cu obstinaţie să răspundă oricărei întrebări câtă vreme nu e adresată în limba franceză. Nimic mai fals.

A, că francezii vorbesc o engleză contorsionată care presupune reale eforturi de imaginaţie ca să scoţi ceva d-acolo, asta e altceva, dar cel puţin oamenii să străduiesc. Iar dacă îi abordezi pe limba lor, nu contează cât de pocit, dar să sune a franceză, sunt în stare să-şi scoată telefonul, să dea pe Google Map şi să-ţi arate ei pe unde trebuie să ajungi, ca să nu se spună, Tulai-Doamne!, că Parisu’ îi locuit de sălbatici (am văzut o scenă demnă de comedia lui Moliere la o staţie de metrou, când o franţuzoaică dădea din mâini de ziceai că vrea să decoleze, încercând să explice unei spanioloaice defectivă de limbi străine, cum să ajungă în punctul x. Până când o scos femeia telefonul, o căutat pe net ce avea de căutat, şi i-o arătat turistei aflată la ananghie unde trebuie să ajungă. Şi s-a lăsat cu “muchas gracias” şi “Dios te bendiga” la marele greu, ca-n telenovele).

Despre monumente şi muzee

Ai ce vedea, nici nu mai încape vorbă. Picioare să ai. Am urcat la Notre Dame, se vede frumos de acolo. Am urcat la Arcul de Triumf, se vede frumos de acolo. Am urcat la Sacre Coeur, se vede frumos de acolo. La Turnul Eiffel am refuzat să mai urc, dă-o Doamne iartă-mă de privelişte, câte poze poţi să faci de la înălţime, ce, eşti turist român sau japonez?!

Notre Dame e frumoasă mai ales pe dinafară, în schimb, ca poveste, ca incursiune în istorie, Westminster o ia de la distanţă. Acolo, intri şi plonjezi automat într-un hăţiş de poveşti istorice, personaje uluitoare, fiecare cu trecutul şi culoarea lui, e ca un basm bine ticluit.

La Notre Dame intri şi vezi o monumentală catedrală catolică.

Luvrul este copleşitor. Clădirea însăşi mi-a plăcut foarte mult, nici nu m-apuc să intru în detalii legate de arhitectură (cel mai probabil fiindcă nu mă pricep) dar aşa, efectiv ca sentiment, când priveşti enorma construcţie te simţi pur şi simplu foarte bine. Pentru că e foarte frumoasă.

Până când intri şi-ţi blestemi zilele.

Nu ştiu câte ore am rămas pe la egipteni, în orice caz, multe, sau cât timp am stat să admir superbele desene graţios stilizate de pe amforele greceşti.

Dacă reuşeşti cumva să prinzi un moment de respiro, între două grupuri de chinezi (care năvălesc precum lăcustele şi clicăie non-stop cu telefoanele ca să facă poze, ceea ce ar fi ok, până la urmă, dacă ar privi măcar două secunde obiectul înainte să-l fotografieze) ai putea încerca o adevărată revelaţie la gândul că uite, vasul ăsta de cărat apă, cu ceramica lui roşiatică şi pictura lui delicată, a poposit odionioară pe creştetul unei grecoaice care-a trăit acum 2000 de ani şi zi şi tu, nu-i absolut fenomenal că taman acum, în secolul douăzeci şi unu, stau eu şi mă zgâiesc la el, într-o vitrină, în Luvru, la mii de km distanţă de izvorul de unde a fost luată apa, de locul unde a fost ars lutul, de oraşul unde a locuit fata care l-a folosit?

De-asta-mi place mie să mă uit la oale şi ulcele vechi.

Exemplu:

Greci

În rest, muuultă pictură, de-ţi mai trebuie cinci perechi de ochi ca să o vezi pe toată.

Foarte frumos Rembrandt, foarte frumoasă dantelăreasa lui Vermeer, excepţională galeria Medici.

Dintre toate câte le-am văzut, cel mai mult mi-au plăcut colecţia de mobilier şi apartamentele lui Napoleon al III lea.

Opinia mea e că dacă vrei să ştii cu adevărat lucruri despre cutare sau cutare om, te uiţi să vezi ce-are prin casă. Mno. Francezii sunt recunoscuţi pentru opulenţa şi luxul risipitor (până la ruină) pe care le practicau, iar interioarele de la Luvru dedicate mobilierului şi porţelanurilor de Sevres sunt dovezi depline în direcţia asta.

Până la urmă, muzeul preferat a rămas Musee d’Orsay, pentru că acolo poţi să vezi mama şi tata impresionismului. M-am dus întins către Coţofana lui Monet. Iat-o:

Cotofana

Numa’ când mă uit la tabolul ăsta de iarnă, simt gerul în nări, e o dimineaţă din aia crâncenă, de decembrie, zăpada scârţâie sub tălpi, soarele străluceşte cât să te orbească, şi acasă te aşteaptă parfumul cald şi dulce al cozonacilor scoşi din cuptor (se vede că îmbătrânesc, m-a prins din urmă nostalgia copilăriei).

Nu mă apuc acum să descriu fiecare pictură care mi-a mers la inimă, că au făcut alţii albume şi studii mai deştepte pe tema asta. Cert este că dacă te dai în vânt după impresionişti, Musee d’Orsay is the place to be.

Şi închei cu micuţul atelier al lui Brâncuşi aflat în apropierea centrului Pompidou. Să ne înţelegem. Sunt ultima persoană care ar spune despre ea că are o înclinaţie deosebită către arta modernă. Nu o dată am ridicat din sprânceană când am auzit comentarii extaziate despre geniul nesfârşit al unui pătrat verde mat care ar trebui să-mi inspire …(adăugaţi aici orice idee abracadabrantă, într-un limbaj neapărat extrem de elitist şi mustind de neologisme preţioase).

Dar Brâncuşi a fost genial. Ok? Genial.

Să vezi o construcţie de piatră stilizată la maximum, redusă la fix două-trei forme, care să se numească „Tânără sofisticată” sau „Negresă blondă” ca să nu mai vorbesc de arhi-cunoscuta „Pasăre măiastră” (delicios tradusă în franceză „L’oiseau de l’espace”) şi apoi să mai priveşti încă o dată sculptura aceea minunat de simplă şi să vezi că da, domnule, exact aşa arată, în maximul ei de esenţă, o tînără sofisticată, sau o pasăre măiastră, e ceva copleşitor. Multum in parvo, ziceau romanii, şi exact aşa este. Arta de a spune tot prin foarte puţin. Genial.

Alte alea

Se mănâncă bine la Paris. Se poate mânca şi scump, dar şi la preţuri corecte, mai ales prin Montmartre (pe unde ne-am preumblat cel mai des ca să ne astâmpărăm foamea). Am păţit-o cu o friptură de vită ENORMĂ, un Luvru al fripturilor. Şi era atât de bună încât să mor dacă-mi dau seama cum naiba am ras două treimi din cogeamitea monstrul de friptură, de am umblat apoi noaptea pe sub Turnul Eiffel ca să mai fac un pic de mişcare, să iau ceva aer proaspăt, că mi se-aplecase rău de tot. Ăia toţi în jurul nostru cu „oh, l’amour toujours”, numai eu cu pastilele de greaţă şi sticla de apă, mă uitam cu coada ochiului la simbolul Parisului întrebându-mă oare ar fi foarte nepoliticos dacă, neavând încotro, îmi vine să mă răstesc la bocanci, taman pe malul Senei?

Place des Vosges este un loc mai puţin vizitat de turişti, o zonă veche şi elegantă a Parisului, unde poţi vedea şi casa în care a trăit Victor Hugo.

Bine, cel mai important pentru mine este că, perete în perete cu această casă se ridică o ditamai clădirea pe două etaje şi n’şpe zeci de camere, o clădire frumoasă, în cărămidă roşie, în care s-a născut marchiza de Sévigné. Care, la nivel emoţional, mi-e mult mai dragă decât Victor Hugo, că ţin minte şi acum anticariatul acela mare, vis-a-vis de Teatrul Dramatic, de unde am cumpărat, prin liceu, volumul de corespondenţă semnat Marie de Rabutin-Chantal, marquise de Sévigné, fără să ştiu că dau peste o mică bijuterie literară, întocmită de una dintre cele mai ascuţite minţi ale secolului al XVII lea.

Ah, şi dacă aveţi ca mine, mania de a privi prin casele oamenilor, fosta Promenade Plantee (actuala Coulee Verte René-Dumont) e locul ideal. O fostă linie de cale ferată suspendată, transformată în promenadă publică, plină de verdeaţă. Are pe de o parte şi de alta clădiri înalte, vechi, scumpe, şi întrucât este amplasată la înălţime, poţi lejer să schimbi semne prieteneşti cu X-uleanu care tocmai s-a aşezat pe balconaşul cu balustradă din fier forjat ca să-şi bea cafeaua şi să citească, liniştit, o carte.

Vreau să mulţumesc pe această cale parizienilor care, în majoritatea lor, nu trag obloanele şi nu folosesc jaluzele, astfel încât am putut să admir nestingherită interioare foarte frumoase, cu oglinzi baroc, măsuţe de toaletă Louis XIV, şi tavanuri înalte, împodobite cu motive rococo (evident, în cartierele de lux, că nu tot francezu’ îşi face decoraţiunile interioare pe modelul Versailles, mai ales că la ei e problemă mare cu lipsa de spaţiu în zilele noastre).

Mno, şi cam atât.

O să închei aici, că mi se cam făcu foame, şi parcă nu-mi mai pare aşa de monstruoasă ideea unei fripturi de vită.

 

 

 

Continue reading

Cele cinci mirări ale lui Ştefan cel Mare

Eu, când sunt foarte obosită (şi zilele astea am fost foarte obosită), aberez. Îs unii oameni care nu pot dormi când sunt frânţi de oboseală. Eu dorm, dar prost, şi visez urât. Dacă nu găsesc vreun film de spălat creierii, îmi fac filme în cap, şi mă amuz pe seama lor, până mă ia somnul.

Exemplu: ce te-ai face dacă, din senin, te-ai trezi că s-a teleportat în sufrageria-ţi personală nimeni altul decât Măria-Sa Ştefan cel Mare? Să vedem.

1.      Tehnologia

Imaginaţi-vă cum ar fi să-i explicaţi lui Ştefan cel Mare treaba cu electricitatea. Aud? Că dacă nu eşti cel puţin inginer electrician, s-ar putea să-ntâmpini ceva probleme. După cum bine observa un comic (nu mai ştiu cine, că aş pune link), toate explicaţiile s-ar rezuma inevitabil la: „există un fir care intră în perete”.

-          Şi-i drăşia aiasta, bre? s-ar burzului Măria-Sa faţă-n faţă cu televizorul.

-          E…o cutie. Un…stai niţeluş Măria-Ta. Apăsăm aici…şi gata, ia uite, îţi place?

S-ar putea să-i placă, dar ar fi bine să laşi sonorul la minim, şi să dai şi tu pe un canal ceva mai puţin extraterestru pentru un vizitator din Evul Mediu. Ceva, nu ştiu, gen Tezaur Folcloric; o mai fi existând? Sau Trinitas, că popii n-au prea suferit schimbări majore în materie de outfit.

L-ar putea interesa un film de război. Îl şi văd pe Măria-Sa, aşezându-se solemn (şi niţel dispreţuitor pe canapeaua ta din sufragerie, că n-ai şi tu un jilţ de doamne-ajută în toată casa) în timp ce urmăreşte un fragment din Apocalypse Now. Lasă tragedie, dramă, durere şi substrat, dă-le dracu’!

-          Ian auzi, cinstitî duduiţî, fă răpidi socoteala cam câţ păgâni s-ar săvârşi din astă viaţă cu minunăţiile şeli di fiare lătrătoare şî cu frumusăţili şeli di trăznăi bubuitoari, că mari minuni or mai iscodit creştinii pi faţa pămîntului!

Ar fi mai dificil să-i explici Măriei-Sale că există un mic detaliu care ţine de regimul armelor şi muniţiilor şi că-n ăst veac nu-i treabă lesnicioasă a dibui niscaiva mitraliere şi napalm, chiar aşa, pe toate drumurile. Da’ că dacă chiar insistă, ar putea să se teleporteze liniştit în Orientul Mijlociu, că au băieţii ăia de toate. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

2.      Corupţia

Reţinem că Măria-Sa a descoperit televizorul, da? Odată cu el, canalele de ştiri. Odată cu ele, anchetele în x sau y dosar de corupţie, spălare de bani, etc, etc.

-          Şini-i aista bre?

-          Cutărescu Cutăreanu, zici. Îl bănuiesc vinovat de evaziune fiscală, dare de mită şi trafic de influenţă.

Linişte ca-n cripta mănăstirii Voroneţ, la miez de noapte.

Îi expui în linii maaaaaari cam cu ce se mănâncă o faptă de evaziune fiscală, spre exemplu.

Măria-Sa încruntă din sprânceană:

-          Voieşti a spuni că mişelul şela o vârât mânile pân’la cot în avutul Domnului său?

Hm.

Urmează un mic curs intensiv având ca subiect „România, republică semiprezidenţială”

-          Voieşti a spuni că mişelul şela o vârât mânile pân’la cot în avutul poporului?

Close enough. Cam da, Măria-Ta.

-          Unde-s butucu’ şî securea?! tună Măria-Sa agitând războinic un paloş deasupra capului.

Hopa! La asta nu te aşteptai.

Pui la adăpost porţelanurile.

Urmează un mic curs intensiv având ca temă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Cam degeaba. Musteaţa Măriei-Sale tremură furioasă.

3.      Basarabia

După episodul de mai sus, ai face bine să-l ţii departe de acest subiect sensibil. S-ar putea să nu mai rămână piatră pe piatră din apartamentul tău de bloc (hell, din tot blocu’, să fim serioşi!) dacă află Măria-Sa că i s-a-nstrăinat mândreţe de Basarabie.

Mai bine scoate-l la o plimbare prin centru, şi mai trage-l de mânecă din când în când, să vadă cu ochii lui numeroasele mărturii scrise pe toate zidurile, despre Basarabia pământ românesc.

4.      Femeile

Acuma, dacă tot l-ai scos din casă, o să dea omul ochii şi cu alţi contemporani de-ai tăi. Şi contemporane mai ales. Dacă s-a nimerit să poposească în secolul 21, vara, te-ai ars. Acolo înţepeneşte, fix pe Calea Victoriei (poate n-a fost o idee bună să-l scoţi chiar în centru), holbându-se paralizat la trecătoarele cele multe şi mult dezgolite.

În primă fază, Măria-Sa Ştefan cel Mare şi Sfânt (cu accent pe Sfânt, în cazul ăsta), s-ar pregăti, nici una, nici două, să treacă prin foc şi pară „norodul ista di muieri smintiti cari au găsît cu cali sî tragî nădragi pi dânsele, în chip di barbat şî cari umblî despuieti şî despletiti precum furiile şeli din genunea Iadului!”

Dacă ai fost măcar ocazional atent la orele de istorie din generală (sau ai copiat şi tu de pe net rezumatul la Fraţii Jderi) vei şti cum să eviţi o tragedie.

-          Măria-Ta, chill. Adică şezi ghinişor. Ce să-i faci? Alte vremuri, alte moravuri, dacă Domnul Dumnezeu le rabdă, nu le putem răbda şi noi? (ăsta-i momentul în care eşti  profund recunoscător că te-a cărat bunică-ta la biserică, în fiecare duminică, în copilărie)

-          Dar să nu uităm, Măria-Ta, că ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. D-apoi unui os domnesc?!

Ştim din istorie despre Ştefan că a fost băiet deştept. După vreo o oră de preumblat pe Victoriei, şi zgâit ochii la duduiţi şî jupânesi, e posibil să-l treci la întreţinere, că n-o să mai vrea să plece la el acasă.

5.      Vinul de Cotnari

E inevitabil. O să vrea musai să se răcorească „pi arşiţa aiasta cu niscaiva Cotnari din şel bun”.

Din păcate, nu se mai face demult „Cotnari din şel bun” pe aiste meleaguri. Ar fi bine să nu-i pui dinainte vreun „Cotnari din şel pastilat”, că ai văzut că omul e purtător de arme albe.

Ah, şi dacă vrei să scapi cu viaţă, păzeşte-l ca pe butelii, nu cumva să dea cu ochii de videoclipul ăsta:

https://www.youtube.com/watch?v=s6W0XXw6CqA

…că s-ar putea să se apuce de hobby-ul acela nefericit practicat cu entuziasm de băiatu’ ăla care-a devenit celebru. Vlad Ţepeş.

Îl ştii.

 

 

 

 

 

Continue reading

Despre cum munca nu te omoară, dar se străduieşte

Ştiţi reclamele alea la Jacobs, cu fulgii de zăpadă, şi mirosul de cafea care urcă până-n tăria cerului, hăt, sus, la Moş Crăciun, şi toată atmosfera aia idilică, paşnică şi liniştită…?

Să i-o spună ei lu’ mutu’!

Nu, prieteni, sărbătorile nu mai sunt demult aşa ca pe vremuri. Nu mai sunt cam de când s-a inventat la noi mall-ul. Şi promoţiile. Şi brazii eco. Şi alte alea.

Şi totuşi, printr-o minune (din aia, de Crăciun) am reuşit (şi) anul ăsta să supravieţuiesc cumpărăturilor la supermarket, în decembrie. Inclusiv la raionul de jucării, unde se derula un crâncen război de gherilă între părinţi. Am auzit şi replica incredibilă, scrâşnită ameninţător printre dinţi: ”Acel Fulger McQueen este al nostru, doar nu aveţi nesimţirea să mi-l luaţi din cărucior…nuuuu?!”. După care, pun pariu că mămica respectivă şi-a scos maceta de sub paltonaşul căptuşit cu blană de iepuraş. Nu ştiu, că n-am rămas să mă uit, mi s-a făcut frică.

Am supravieţuit inclusiv meselor servite în familie şi pregătite de zâna de mama, care, printr-o minune (din aia, de Crăciun) a încălcat regula prea-sfântă potrivit căreia de sărbători se serveşte la masă (da’ musai!) salată boef. Anul ăsta n-a fost. Mai ştii? Dacă lucrurile merg tot în direcţia asta, poate renunţă şi la mesele cu câte 12 feluri de mâncare, servite mereu alături de inevitabila litanie: ”Da’ mai ia, mămică, n-ai mâncat nimic, uite, nici nu se vede c-ai luat”. Dragă mamă, normal că nu se vede, că dacă dintr-o găleată de tochitură iau două linguri, şi dintr-o putină de sarmale iau fix trei bucăţi, cum ai vrea să se vadă?

Am supravieţuit şi condiţiilor meteo, căci, în mod inexplicabil, incredibil, şi fără precedent, a nins şi tot în mod inexplicabil, incredibil şi fără precedent, autorităţile au fost luate prin surprindere.

Şi după toate astea, m-am întors la muncă. Aici e de mine! Aici lucrurile vor reintra pe făgaşul lor firesc (mereu mi-a plăcut asta cu făgaşul) şi nu se va mai pune problema de supravieţuire la nivel cotidian, că doar nu-s vreun Rambo sau ceva de genul.

Şi iau una bucată de text şi o scanez.

Între timp, constat că mi s-a făcut foame. Scot un sandwich şi lucrez în continuare, că aşa m-a învăţat zâna de mama, să fiu multi-funcţională.

După ce scanez textul, obţin un document pdf.

Mestec conştiincioasă la sandwich-ul meu şi trec documentul pdf printr-un progămel, ca să-l convertesc în word.

Încă un dumicat, încă o gură de apă, textul word e gata.

Îl deschid şi mă pun pe corectat.

Şi ce-mi văd ochii?!

Textul meu original, care suna complet inofensiv, astfel:

„Se poate limpede observa, din probele administrate, că reclamantul nu şi-a dat acordul pentru efectuarea tranzacţiilor.

În plus, susţinerea potrivit căreia pârâtul ar fi acţionat în baza legii şi ar fi întocmit toate fişele de inventar este şi ea neîntemeiată.

Pârâtul susţine, că, pe lângă toate acestea, nicăieri în tot decursul procesului, petentul nu a indicat prevederile Codului Civil sau cele din Codul de Procedură Civilă pe care îşi întemeiază cererea, motiv pentru care cererea se impune a fi respinsă ca nefondată, cu atât mai mult cu cât nu se poate face dovada soldului restant”

…se transformase, graţie perfidei tehnologii, în următoarea lighioană:

„Se poate limpede observa, din probele administrate, că reclamantul nu şi-a dat acodrul pentru efectuarea tranzacţiilor.

În pluş, susţinerea potrivit căreia pârâul ar fi acţionat în vaza legii şi ar fi întocmit toate fiţele de inventar, este şi ea neîntemeiată.

Pârâul susţine că, pe lână toate acestea, nicăieri în tot decursul porcesului, patentul nu a indicat prevederile Cocului Civil sau cele din Iodul de Procedură Civilă pe care îşi întemeiază cererea, motiv pentru care cererea se impune a fi respinsă ca nefundată, cu atât mai mult, cu cât nu se poate face dovada şoldului restant.”

Din păcate pentru mine, mâncam. Din păcate pentru mine, când am găsit cu cale să izbucnesc în râs, mă găseam în mijlocul unei manevre de mestecat/înghiţit/respirat. Drept pentru care sistemul meu respirator a afişat mesajul „not responding” şi m-a lăsat baltă, să mă agit ca un peşte pe uscat şi să dau din mâini, mai ceva ca un student care face autostopul.

M-ar fi salvat cineva, de bună seamă, dacă ai mei colegi ar fi binevoit să se afle prin preajmă. Aşa, m-am pomenit că mă bat singură cu pumnu’-n piept până când un firicel de oxigen a pătruns în plămânii mei care mai aveau un pic şi aruncau prosopul.

Şi ar fi fost păcat, zău, ca după ce am supravieţuit cu brio vacanţei de iarnă, să mor aşa, singură şi neconsolată, în prima zi de muncă.

 

 

Continue reading

Fata tatii

De când mă tot învârt în cercuri de adulţi deţinători de copii am observat un fenomen interesant: e o diferenţă colosală între mame şi taţi atunci când vine vorba să se laude cu pruncii lor.

Mamele îs ca trupele de gherilă: te înşfacă pe nepusă masă, te îndeasă într-un fotoliu/scaun/colţ de cameră (varianta finală, din care chiar nu mai poţi ieşi) şi încep să mitralieze despre multiplele calităţi spectaculoase de care dau dovadă omuleţii lor de-acasă. Afli cu acest prilej că următorul Shakespeare tocmai s-a reîncarnat în aparent naiva făptură a lui Gigel, care, la 7 anişori şi jumătate a compus trei versuri stângace, sau că viitorul Bill Gates îi nimeni altul decât Vlăduţ al nostru, care la 4 ani o ajuns deja campion cu centura neagră în Candy Crush Saga.

Mno.

Mie-mi plac cel mai mult taţii. Ei îs mai subtili. Bag sama că orgoliul lor masculin îi trage niţeluş de mânecă, şi nu le dă voie să se avânte în comparaţii de proporţii cosmice.

Da’ nici nu-i lasă inima să nu se laude chiar deloc. Aşa că apelează la varianta de mijloc, perfect masculină:”Mă, eu nu m-aş lăuda, asta-i treaba nevesti-mii, da’ a făcut fiu-miu una, că-i musai să v-o spun şi vouă. Aşa, de informare, nimic altceva”.

Se ia exemplu concret: una bucată jandarm, mândru străjer al ordinii şi liniştii publice. Om dintr-o bucată, obişnuit cu disciplina, adeptul lui „nimic nu mişcă-n front fără ordin de la superiorul ierarhic”.

Mă gândesc că şi-o fi dorit omul un fecior, zic, unul pe care să-l înveţe cum şade treaba cu hoţii şi vardişii, unul cu care să meargă pe stadion, la meciuri de fotbal, etc. Chestii bărbăteşti.

Numa’ că l-o dăruit Cel de Sus cu o fetiţă. „Doamne-ajută!” şi-o zis vrednicul jandarm, fericit că s-a pricopsit cu un prunc sănătos. Mai departe, vede el cum se descurcă.

Şi povesteşte omul nostru cum zilele trecute se pregătea să vadă nu ştiu ce mega-meci de fotbal la televizor.

Şi înainte de a coborî nevastă-sa la magazin, o întreabă pe prunca a mică (are vreo trei anişori) ce să-i cumpere. Asta mică derulează o listă cu delicii copilăreşti, muma notează conştiincioasă, apucă plasa de cumpărături şi iese pe uşă.

Într-un sfert de oră se întoarce cu plasa doldora şi o lasă în hol.

Gângania de fiică-sa, din două tumbe, sare lângă maică-sa care-şi agăţa haina-n cuier, şi face inventarul cumpărăturilor.

Şi-apoi, povesteşte jandarmul nostru că o vede pe asta mică ridicându-şi nedumerită privirea către maică-sa, pe care o întreabă cu vocea ei subţire şi peltică:

-          Da’ cum, bere n-ai luat?!

La care tatăl, mândru până-n măduva oaselor de fiică-sa precoce, concluzionează:

-          Scumpetea lu’ tata, cum le ştie ea pe toate!

… şi mi-a plăcut povestea asta mai mult decât toate basmele interminabile pe care mi-a fost dat să le aud de la mamele mândre de pruncii lor.

Proud fathers rule, no matter what!

 

 

 

Continue reading

Relaxată. Relaxată şi imóbilă

Mdap. Trebuia să mi se întâmple odată şi-odată. Şi s-a-ntâmplat.

În timp ce mă aflam în exerciţiul funcţiunii, în timp ce mă luptam cu ceva hârţoage de dimensiuni hiperbolice, nişte munţi de hârtii odioase, negre şi urâte la suflet ca dimineţile de luni cu ploaie, a făcut „clonc!”. El. Un os.

Tocmai mă răsuceam cu graţia unei balerine de la Balşoi, încercând să optimizez pe cât posibil spaţiul vital din jurul biroului meu, ca să nu mă mai întrebe colegii, râzând pe înfundate: ”Ana, mai trăieşti, sau te-a zidit Manole între dosare?”, când mă trezesc cu o durere iute şi ascuţită în spate. Şi acolo am înţepenit, dreaptă ca o lumânare pe colivă, şi mută de durere.

Bine, asta cu muţenia nu a durat mult, că au avut cu toţii prilejul să afle cu lux de amănunte dramatice cum că „băi, nu pot să mă aplec, nu pot să mă mişc, nu pot să ridic nici cana asta de apă, că mă doare, nu pot să mă rotesc nici cât să mă uit în dreapta sau în stânga. E clar. Mor. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc”.

Acuma, între noi fie vorba, eu mi-s obişnuită să fac lucrurile de capul meu. Şi când nu fac nimic, tot de capul meu se cheamă că nu fac nimic, fiindcă aleg eu să nu fac nimic.

Şi-s ceva ani de când îmi place fantastic să fac sau să nu fac ceva numai pentru că aşa vreau eu, fără să depind de nimeni.

Da’ dacă acuma aş cam vrea să mă spăl pe dinţi, bunăoară, sau să mă spăl pe cap, sau să-mi trag ciorapii pe mine, sau ghetele în picioare, cum şi anume descurca-mă-voi de una singură, vă rog frumos?

Adio univers cald şi satisfăcător al femeii libere şi independente.

Meh. Ies de la birou şi patrulez dreaptă ca un grenadir în prima farmacie. Explic problema şi mi se oferă, pe lângă un zâmbet compătimitor, bonus din partea casei, un tub de unguent. Mdap. Din acela.

Diclofenac.

Adică unsoarea aceea vag mentolată pe care o folosea mamae seară de seară, încât toată copilăria mea a mirosit a Diclofenac şi mă duce urgent cu gândul la Institutul de Geriatrie Ana Aslan şi la cupoanele de pensie.

Adică, serios, am intrat şi în epoca aceea a vieţii mele?!

Pleoştită ca o bătrânică abandonată de nepoţi la azilul de bătrâni, am trecut nepăsătoare pe lângă noua colecţie de iarnă a unui mega-magazin de haine, mângâindu-le cu o privire nostalgică, aşa cum se uita mamae (iar!) la bomboanele tari pe care le ronţăiam noi, în timp ce ea înmuia biscuiţi într-un pahar cu lapte, că doar pentru atât o mai ajuta placa dentară.

Până să ajung acasă, cred că am îmbătrânit psihic cu vreo douăj’de ani.

M-am înfofolit în păturici şi păturele, şi m-am întins să zac în pat, aşteptând pensia.

N-a venit pensia, a venit dumnealui acasă, prinţul consort, care mi-a aruncat o privire uşor alarmată, cred că numai fiindcă aveam aşa, o mină de căţel bolnav şi abandonat în ploaie.

Bietul om a pregătit cina, a vorbit mult şi frumos despre ce s-a mai petrecut peste zi, a îndurat inclusiv cea mai stupidă emisiune de mondenităţi având ca subiect „Ultima virgină din showbiz”, eu, nimic.

Tot pleoştită şi depresivă.

În cele din urmă, m-am retras în baie.

Şi în timp ce mă spălam pe dinţi din poziţia echer (adică având genunchiul drept flexat, şi piciorul stâng întins în spate, ca să pot coborî la nivelul chiuvetei fără să mă aplec), îmi vine în minte un cadru de neuitat din „B.D. în acţiune” : Puiu Călinescu, în postura de meditator pentru o viitoare prezentatoare la televiziune, îi explică duduii pe care o priponise în spatele unei cutii de televizor, secretele meseriei: „Aşa, domnişoară, să fiţi relaxată. Şi imóbilă. Cât mai imóbilă, ca să nu ieşiţi din cadru. Încă o dată, să repetăm, dvs. stând relaxată, relaxată şi imóbilă”.

…şi m-a pufnit un râs sălbatic, de era să mor înecată cu pastă de dinţi.

Asta-s eu, frate! Imóbilă până-n măduva oaselor! Am erupt pe uşa de la baie, şi l-am anunţat pe dumnealui că na! m-a lovit peste ochi revelaţia supremă, mi-am greşit cariera, la televiziune-i de mine! Ce, adică, JFK nu suferea de dureri crâncene de spate? Şi ui’ la el  ce bine dădea pe sticlă!

Am adormit perfect bine-dispusă, înfofolită în două păturele moi şi calde plus plapuma de rigoare, mirosind toată a Diclofenac.

A doua zi de dimineaţă, în timp ce mă luptam (ca o femeie independentă ce sunt, desigur) să-mi trag singură ghetele în picioare, mi-am amintit că pe lângă faptul că-s imobilă ca o scândură de călcat rufe, se presupune că-s şi relaxată.

Aşa că am dat-o naibii de încăpăţânare, ce mama dracului, şi am rostit uluitoarele cuvinte:

-          Te rog frumos, nu pot să mă încalţ singură, vrei să mă ajuţi?

În 30 de secunde aveam ghetele-n picioare.

…Puiu Călinescu, pe acolo pe unde-oi fi, să te ţină Cel-de-Sus numai pe bine.

Continue reading

Despre bărbați și mirările lor

-          Auzi, cum se cheamă asta cu care dați voi pe alea de jos, nu pe alea de deasupra?

Ca om ce s-a format pe tărâmul enunțurilor echivoce peste care domnește în mod absolut zâna de mama, cu ale ei ”du-te și ia aia ca s-o pui peste ailaltă”, trebuie să recunosc că am trăit un moment de zăpăceală acută.

Dar mi-am revenit urgent.

-          Te referi la gene?

-          Exact, gene, aprobă el cu toată seriozitatea.

-          Okay…, zic eu precaută. Se numește mascara.

-          Aha, zice el și parcă-i aud rotițele învârtindu-se de zor.

-          Și mascaraua asta de ți-ai lăsat-o la mine, e altfel decât mascaraua aia de-acasă?

Tulai, doamne, uite-mă cum pășesc pe tărâmul calificărilor conceptuale în materie de cosmetică, alături de el, bărbatul.

-          Da, e diferită. Mascaraua, adaug suprimând nemiloasă un chicotit. Ăla de la mine e waterproof, ăstălalt nu este.

-          Aha.

Din nou se învârtesc rotițe, se ambalează neuroni.

-          Păi și dacă e waterproof, cum îți dai mascaraua jos?

Rezist eroic, înghit în sec și răspund la obiect.

-          Există un demachiant special.

-          Aha.

Când să zic bogdaproste că s-a lămurit, îl aud pronunțând meditativ concluzia:

-          Deci sunt mai multe feluri de mascarale…

Mă pufnește râsul și decretez:

-          Știi, ca să nu ne încurcăm în mascarale, cu toate că, strict tehnic vorbind, nu e corect așa, când ți-o mai veni poftă să filosofezi despre mascaraua mea, fii bun și spune-i rimel.

Mă privește cu ochii mari, ca un copil care l-a descoperit pe Moș Crăciun:

-          De ce?

Dar m-am oprit aici. Astea sunt cursuri pentru avansați, și-apoi, trăiască misterul feminin!

Continue reading

Despre creier pe timp de vară

Vara asta a fost fierbinte și ne-a afectat pe toți.

Sigur s-au găsit niscaiva cercetători britanici care au cuantificat la marjă de eroare de 0,000000000000000…0001 care sunt efectele caniculei asupra creierului uman, și ce-a reieșit trebuie să fi fost catastrofal, că altfel nu-mi explic de ce insistă englezul să dea drumul la aerul condiționat și să circule nu în autobuze, ci în veritabile combine frigorifice pe roți, când afară abia se înregistrează o gingașă temperatură de 22 de grade. Celsius, da?

Mno, dar nu despre englezi e vorba aici.

E vorba aici despre mândra-mi colegă de birou și bună prietenă, care a încercat la un moment dat o serie de senzații tari la temperaturi ridicate. Care senzații au venit ca urmare a facturii de telefon mobil.

Avem una bucată Serafica Prietenă față-n față cu dumneaei, Odioasa Factură. Reacția imediată și necenzurată a fost:

-          Cââââââât?!

Factura nu zicea nimic. Afișa numai, negru pe alb, o sumă cu care eu, personal, mi-aș fi cumpărat o pereche de pantofi pe care i-am părăsit ieri în magazin cu sentimentul cu care odinioară, mamele sărace își părăseau pruncii pe treptele mănăstirilor. Că na, mai am și altele de achitat luna asta, și n-am de gând să-mi vând un rinichi ca să-mi iau papuci.

-          Nu se poate! Dar n-am vorbit, dragă, atâta! Să fi stat la conferințe cu toate rudele în linie dreaptă și afinii pân’ la gradul patru, împrăștiați prin toate cotloanele Spaniei, Italiei și Irlandei, și tot nu plăteam atât!

Noi, ăștilalți, înduioșați de suferința Seraficei Prietene, dăm să ne implicăm tovărășește.

-          Ia gândește-te, poate ai avut roaming-ul activat, totuși, poate ai stat de vorbă, poate nu ți-ai dat seama…

-          Care roaming, dragă, că m-am înfipt pe plajă la Eforie Nord în vara asta, ce-mi trebuia mie roaming? Sun la ei să mă lămurească, asta e hoție la drumul mare!

Și purcede fata și sună ”la ei”. Care “ei” o lămuresc se pare, destul de rapid, că se întoarce fata în birou, cu o privire d-aia, cam cum trebuie să fi avut căprioara lui Nicolae Labiș, înainte s-o transforme sensibilul artist în frigărui marinate și pârlite vesel pe grătar.

-          Mda, păi să vedeți, începe explicația. M-am dus la medic… Și era o îmbulzeală, ceva de speriat. Și cum mă plictiseam, am răspuns la un mesaj d-ăla cu întrebări. Și am mai răspuns la încă unul. Și la încă unul. Și na, dacă dom’ doctor nu mai prididea de câtă lume avea în camera de așteptare, și dacă era cald, cald, și mă plictiseam așa, cam cum s-ar plictisi Becali la un concert la Filarmonică, am zis că să duc totuși, jocul până la capăt, știi? Că mai ziceau ceva și de niște premii din astea, colosale, și oricum răspunsesem la o grămadă de întrebări până atunci, nu?

-          Îhî, am îngânat noi, cu sentimentul cu care ai asista la un accident feroviar.

-          Și na, am tot răspuns, am tot răspuns… Și uite, dom’le, că cică mă costă acuma toate mesajele alea, de trebuie să mă-mprumut la bancă să-mi plătesc factura!

-          Și ai câștigat ceva? îndrăznește timid un coleg, etern și nestrămutat optimist.

-          …nu, că mi-a venit rândul să intru în cabinet.

O liniște apăsătoare se lăsă peste birou. O liniște din aia, adâncă și pioasă, și tristă, ca prohodul intonat la mormântul unui tânăr plecat spre cele veșnice taman când se afla  în floarea vieții.

În cele din urmă, îndrăznesc o întrebare nerușinată:

-          Și totuși despre ce era vorba în întrebările alea?

Suspindând din adâncul sufletului ei de proaspăt debitor cvasi-insolvabil, Serafica Prietenă glăsui:

-          Eh, te întrebau ca să-ți măsoare coeficientul de inteligență…

 

…restul e tăcere.

 

Continue reading

Ia cu tine și inima, inima mea

Nu mă uit la știri. Nici la talk-show-uri. Nici la Măruță, nici la Acces Direct, nici la Plaja lui Teo. De fapt, se fac câțiva ani de când nu am mai stat să urmăresc vreo emisiune românească de la cap la coadă, care să conțină ceva cât de cât legat de noutăți și/sau știri mondene sau de altă natură.

Asta nu fiindcă mi-s din cale-afară de deșteaptă și se agită vâna intelectuală-n mine, amenințând cu vreun anevrism iminent.

Pur și simplu am ajuns la concluzia că am fost înzestrată de natură cu o fragilă rezervă de răbdare, care ar merita cheltuită pe lucruri și oameni mai acătării.

În plus, am mai aflat și că celulele nervoase nu se reproduc. Odată ce le-ai pierdut, cică-s moarte pe vecie. Deci, să nu.

Daaar…mă duc la cosmeticiană. Cam de două ori pe lună. Cosmeticiana cu care lucrez e o femeie deșteaptă, elegantă, profesionistă și discretă (scuzele mele dacă tocmai am făcut-o să semene cu o luxoasă damă de companie, că nu asta era intenția).

Numai că săraca femeie, în timp ce lucrează, se uită la mine, soarele-nostru-clientul-nostru-care-ești.

Per a contrario, nu se uită la televizor sau prin alte părți.

Astăzi ajung la ea și constat că cineva pornise televizorul, pentru prima dată de când îi calc în cabinet. Și cum la cosmetică s-ar preta mai degrabă teatru radiofonic, că stai mereu cu ochii închiși, dăduse femeia pe ceva canal românesc ca să se audă, mai degrabă decât să se vadă ce se întâmplă acolo.

Și în timp ce tocmai mă bucuram de mama tuturor masajelor faciale, mi-am amintit subit că se fac mai bine de 4 sau 5 ani de când nu m-am mai uitat la știri.

Pe scurt, am avut prilejul să-mi bucur sufletul după cum urmează:

  1. Copil de cinci ani spulberat pe trecerea de pietoni. Mort pe loc.
  2. Tragedia avionului doborât (detaliu legat de rămășițe umane împachetate în saci de plastic și păzite de gărzile armate ale rebelilor pro-ruși)
  3. Diana Enache (fiica lui Adrian Enache, dar zău, ce mai contează?) victima unei tentative de viol în casa scării. S-a lăsat cu sânge, cuțite, traume, cetățean libanez. Parcă.
  4. Pensii mici și pensionari în pragul inaniției.
  5. Vine canicula. Vom muri pe capete. Mai ales pensionarii aflați în pragul inaniției. Asta dacă nu ne spulberă vreun bolid pe trecerea de pietoni, nu ne îmbarcăm în vreun avion sortit pieirii, nu ne atacă vreun cetățean exotic în casa scării.

Delicată, cosmeticiana apucă telecomanda cu două degețele și mută pe alt canal. Preferabil ceva mai puțin ancorat în tragedia greacă.

Degeaba, starea mea de zen devenise mai iluzorie decât proiectul liniei de metrou care va străbate ca vântul și ca gândul cartierul Drumul Taberei.

…și ce zgomot inuman îmi sfredelește timpanele, în timp ce mi se aplică masca de față? A, păi nu v-am zis. Poposisem pe Plaja lui Teo, la Kanal D. Unde se producea la scenă deschisă diva numărul unu a Luceafărului huilei, nestemata trilului de pe la nunți și botezuri, această Morticia Adams autohtonă, inscufundabila (din cauza siliconului din buze, normal), Marinela Nițu. Cu tot cu Luceafăr după ea. Adicătelea un Miron Cozma vopsit roșcat și pus pe chiolhan la malul mării.

Oameni buni, serios? Recunosc, ne-am oprit toate câte eram în cabinet și am rămas cu ochii alipiți pe ecran. Frate, se uită cineva la ăștia? Și dacă da, de ce?

-          Din greșeală, sosește răspunsul sec al cosmeticianei.

Și după ce se termină cântarea arătării (adică după ce încetează scrijelitul de bomfaier) prinde Luceafărul a glăsui.

Oameni buni, fiți pe fază. Veți auzi ce n-ați mai auzit vreodată.

Luceafărul îi face o declarație de dragoste arătării cu buzele gonflabile.

Ne ținem răsuflarea.

Cum sună oare, o declarație de dragoste în viziunea celui dintâi ortac? Să fie ea, iubita, asemuită soarelui către care privesc cu jind cei ce scormonesc adânc în măruntaiele pământului? Să fie ea o boare de aer proaspăt? O adiere de vară? Un gingaș crin?

-          …măi, și pe cuvânt dacă te mint, dar atâta mă gândeam la ea, atâta o iubeam, că vin odată acasă, într-o zi d-asta caniculară, știi, ud leoarcă de transpirație…, rostește Luceafărul în timp ce asistența îl ascultă gâtuită de emoție

-          …măi, și ajung acasă, și dau să fac un duș…

-          Așa, îl îndeamnă Teo, care probabil se gândea în clipa aia că o fi greșit crâncen într-o viață anterioară dacă în astă viață îi e sortit să poarte astfel de discuții la oră de vârf, la o televiziune națională.

-          …și măi, când îmi dau jos cămașa de pe mine, ce văd?! Era udă, măi, udă de transpirație! Și transpirația formase o pată în formă de inimă !!

…ăăă, să mai zic ceva? Adică, normal, aș putea să zic o grămadă de lucruri, de genul, hai să conservăm în condiții de laborator această dovadă vecină cu miracolul a iubirii neștirbite pe care Luceafărul o poartă femeii cu voce de țânțar pus pe vărsare de sânge, dar…

Mulțumesc frumos, mi-am luat porția de televiziune autohtonă pe următorii 5 ani de acum înainte. Acum să-mi arate cineva încotro e baia, că mă încearcă oarece senzație de la stomac și nu, nu e de la căldura de afară.

 

Continue reading

Io mi-s high, da’ mata ce scuză ai? sau ”O scrisoare pierdută” în variantă modernă

Să începem cu o scurtă introducere în subiect: Andreea pe pastile e un fenomen cel puțin interesant. Că nu prea iau medicamente, de unde rezultă toleranță aproape zero la compuși chimici și substanțe active.

Ca să rezumăm, să fi trăit  în vremile de glorie demult apuse în care Jim Morrison scria despre cai verzi pe pereți în timp ce se afla ”under the influence”, eu aș fi manifestat aceleași apucături creativ-năucitoare chiar și după ce-aș fi înghițit un prăpădit de Nurofen.

Dacă îmi pune Dumnezeu mâna-n cap și mă pricopsesc cu o anestezie la stomatolog, sunt high de-a binelea (un medic a refuzat odată să-mi dea drumul să plec din cabinet, că avea omul ochi de vultur și-a observat cât îs de binedispusă, și și-o zis să nu mă prindă pofta de făcut tumbe în mijlocul bulevardului, ca să sfârșesc, naibii, sub roțile vreunui tramvai/troleibuz/autocar/etc).

Mi-s bolnavă.

Nu știu ce am, dar mi-e rău tare și sunt sub medicație.

Da’ fiindcă totuși nu-s chiar cu un picior în groapă, și nici nu zăresc cu coada ochiului vreo lumină îmbietoare către care să alunec lin, însoțită de zborul unei cohorte de delfini (să știe că ăștia-s periculoși, dacă vezi delfini și nu ești la delfinariu, sau în vreo vacanță exotică, pân’ aci ți-a fost, încă vreo 3 minute și dai noroc cu Sf. Petru), așa că m-am prezentat la locul de muncă.

Unde i-am năucit pe toți cu multele dureri care mă năpădesc, mai ceva ca Amintirile. Acelea. Le știți.

Mno, și în atari condiții, constat că-i musai să dau telefon la ceva instituție de unde era absolut imperios necesar să obțin ceva informații absolut imperios necesare întru normala desfășurare a activității subsemnatei.

Și sun.

-          Bună ziua, mi-s Andreea-cea-fără-de-seamăn și aștept de la dvs. o serie de informații care, iacătă, n-au mai sosit. Deși v-am trimis o adresă în acest sens de pe la începutul lunii.

-          Bună ziua, mi-s X-uleasca-cea-fără-de-pereche și habar n-am despre ce vorbiți.

-          O adresă, zic. Musai ne trebe răspuns până mâine.

-          Aha, vine răspunsul, deci așteptăm o adresă de la dvs.

Hă? se agită tulburate sinapsele mele îmbuibate de Nurofen/Paduden/Spaverin etc.

-          Nu, noi așteptăm o adresă de la dvs., zic.

-          Păi da, vine răspunsul nestingherit, așteptăm o adresă de la dvs.

-          Nu, doamnă, zic, încercând să-mi amintesc de ăia 7 ani petrecuți în casa părintească, noi, adică eu, subsemnata, aștept de la dvs, o adresă. Un răspuns. V-am cerut ceva. Noi. Și vrem să ne răspundeți. Dvs.

Liniște ca-n cimitir, la 2 dimineața.

Și-apoi:

-          Când ați trimis-o? Adresa. Către noi.

-          Pe 3 iunie.

Se aude un zgomot ca un scârțâit de criptă mutată din loc cu mare efort și opinteală. Între timp, mai înghit un Nurofen, în timp ce un coleg îmi toarnă politicos un pahar cu apă. Nori de ciocolată se ivesc la orizont.

-          Să vedem la registru. Trei iunie… trei iunie… trei iunie… nimic. Patru iunie… patru iunie… patru iunie… nimic. Cinci iunie… cinci iunie… cinci iunie… nimic. N-am primit-o. Adresa vreau să zic.

-          Mai căutați. De plecat, a plecat.

-          …13 iunie, 16 iunie, 17 iunie…nimic. Dar stați un pic, dvs. sunteți Andreea-cea-fără-de-seamăn de la Instituția-cea-fără-de-pereche?

-          Exact.

-          Ah, păi nu mă ocup eu de dvs. Trebe să sunați la fete, că ele se ocupă.

-          Mii de scuze. N-am darul preștiinței ca să fi sunat de la început acolo. Dați-mi să vorbesc ”la fete”.

-          Cum să nu? Cu toată plăcerea.

”La fete”, același dialog de ”Căldură mare”, deși afară turna cu găleata. Trei iunie, trei iunie, trei iunie… 13 iunie, 16 iunie, 17 iunie, nimic.

Încep să văd negru înaintea ochilor. Colegul se sesizează din oficiu și îmi întinde prompt un al doilea pahar cu apă.

-          Auziți, se aude glăsciorul uns din plin cu tabac și ness, dar cine v-a dat să vorbiți la noi? Că nu cred că noi ne ocupăm de dvs.

-          Am vorbit mai devreme cu X-uleasca-cea-fără-de-pereche care mi-a făcut legătura aici.

-          Aha. Mdap. Păi rău a făcut. Știți, de fapt dumnealor de ocupă de dvs. numa’ că a intervenit o schimbare în atribuții, și poate nu și-au dat seama, de-aia v-au trimis aici. Da’ stați că vă dau imediat înapoi, să vă lămuriți.

”Oare dacă pun anunț pe OLX (fostul Mercador) găsesc să cumpăr o rachetă cu rază lungă de acțiune, să le fac ăstora o bucurie, ca să nu mai bat drumul pân’la ele și să le strâng de gât cu mânuțele astea două?”, cuget eu dând peste cap al treilea pahar cu apă, în timp ce-mi simțeam pulsul bătându-mi toba în timpane.

-          Alo?

-          Alo, dna X-uleasca-cea-fără-de-pereche, aveți fax? Acolo, în birou la matale, nu la trei birouri distanță, în vreo hrubă unde nu pătrunde lumina soarelui și nici picioruș de funcționar care să cetească faxurile trimise către nobila instituție în care cu onoare activați?

-          Avem.

-          Numărul vă rog.

Îmi recită docilă numărul.

-          Eu acum o să trimit un fax. Cu adresa. Aia de n-ați primit-o. Nici în trei iunie, trei iunie, trei iunie, nici în 13 iunie, 16 iunie, 17 iunie.

-          Așa.

-          Dvs. veți lua adresa. O veți lectura. Ne veți răspunde la dânsa. Pe fax.

Urmează momentul deliberării, și apoi concluzia:

-          Vaaai, dar de ce n-ați spus așa de la început? Că oricum, la noi, totul funcționează mult mai repede pe fax!

…colegul cel îngrijorat îmi întinde resemnat sticla lui cu apă minerală, în timp ce scotocesc după o ultimă pastilă și-o dau pe gât. Nu știu ce e, dar nici nu mai contează. Încă vreo două telefoane d’astea și ajung la dezintoxicare.

 

Continue reading

Comentariu pe text

Școlarul nr. 1 către școlarul nr. 2:

-          Zice că să evidențiem figurile de stil folosite în text.

-          Ce-s alea?

-          Adică cum ar fi spre exemplu o metaforă.

Se aud greieri în mintea școlarului nr. 1. Se impun lămuriri:

-          Toate-s metafore?

-          Nu cred, da’ alea-s cele mai importante.

Moment de reculegere și rumegare a conceputului. Se impun lămuriri suplimentare:

-          Tu știi să recunoști vreo metaforă d-asta dacă vezi una?

Greierii își mută colonia în mintea școlarului nr. 2.

Intervine Sf. Goagăl.

-          Dă-i pe Dex Online.

Se așteaptă cu înfrigurare rezultatele căutării:

-          ”Figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă, prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul-imagine”

Școlarul nr. 1 și școlarul nr. 2 sunt pe deplin lămuriți:

-          Bă, tu când vezi că autorul bate câmpii de nu mai pricepi nimica, să știi că ai dat peste o metaforă.

…câteodată rentează să nu porți căști la urechi când aștepți autobuzul în stație.

Continue reading

prev posts